Muzeul de Artă

Scurt Istoric

Muzeul de Artă a fost înfiinţat în anul 1957 ca secţie a Muzeului Regional de Istorie şi Artă Bacău. De-a lungul timpului a suferit modificări de titulatură şi de sediu. S-a numit pe rând: Secţia de artă în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Bacău (1981 - 1991), Muzeul de Artă Bacău (1991-1999), Muzeul de Artă şi Etnografie (1999-2003) şi din nou Secţia de artă a Complexului Muzeal „Iulian Antonescu" Bacău din 2003.
În actuala clădire muzeul funcţionează din 1976, aici fiind găzduite expoziţia permanentă, depozite, laboratorul de restaurare şi birouri.

Date despre colecţiile muzeului

    Primele lucrări înregistrate în inventarul secţiei de artă în 1957 au fost achiziţionate de la pictorul Nicu Enea. Următoarele 14 lucrări au fost transferate de la Pinacoteca Municipală (înfiinţată în 1937 de pictorii Nicu Enea şi Ion Diaconescu). Alte 8 lucrări au fost transferate de la Secţia de Învăţământ Bacău.
    În perioada 1960-1966 s-au făcut importante achiziţii şi transferuri. Printre acestea remarcabile sunt lucrările semnate de Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Octav Băncilă, Camil Ressu, Ion Negulici, Ioan Andreescu, Mişu Popp, Ştefan Popescu, Iosif Iser, Anton Cladek, Theodor Aman, Adam Bălţatu, Michaela Eleutheriade, Sava Henţia, G.D. Mirea, Constantin Stahi, Arthur Verona, lucrări care au constituit nucleul valoric al expoziţiei permanente de artă.
    Începând cu 1968, în colecţiile muzeului au fost înregistrate aproape anual lucrări semnate de artişti băcăuani: Ion Burdujoc, Ilie Boca, Ion Diaconescu, Gheorghe Mocanu, Gheorghe Velea, Salomeea Velea, Didina Solomon, Petru Pinca ş.a.
    În dinamica îmbogăţirii patrimoniului un rol important l-au avut donaţiile. Astfel, în 1970, doamna Elvira Enea, soţia pictorului Nicu Enea, donează muzeului 130 lucrări de pictură şi 210 lucrări de grafică împreună cu terenul şi obiectele care au aparţinut pictorului.
    În 1977 plasticiana Mariana Cretzu Medeleni donează muzeului 40 de lucrări iar George Apostu 2 lucrări de sculptură.
    Până în 1989 patrimoniul muzeului a continuat să se dezvolte atât prin transferuri cât şi prin achiziţii.
    După 1990 o serie de donaţii venite din partea unor artişti sau a unor moştenitori au contribuit într-o mare măsură la creşterea colecţiilor. Este vorba de lucrări semnate de Lucia Cosmescu (455), Ştefan Constantinescu (77), Lucreţia Mihail Silion (26), Lucia Beller (41), Nicolae Brana (155), Corina şi Octavian Angheluţă (318), Hortensia Masichievici (70), Constantin Platon (31).
    În aceaşi perioadă, prin organizarea celor două manifestări internaţionale, Tabăra Internaţională de Creaţie Plastică Tescani şi Saloanele Moldovei, colecţiile de artă contemporană au fost completate cu lucrări ale artiştilor români şi străini participanţi sau premiaţi.
    Dacă în 1976, în momentul organizării muzeului în actuala clădire, în patrimoniul muzeal existau 840 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă, în 1989 existau 2700 lucrări, în 2006 numărul de lucrări de artă a ajuns la 4722 din care: artă veche (icoane) 84, pictură-1670, grafică-2650, sculptură-249 şi artă decorativă-69.

Expoziţia permanentă

    Actuala formulă a expunerii operelor de artă evidenţiază activitatea personalităţilor consacrate din plastica românească şi oferă vizitatorului posibilitatea de a urmări, în evoluţia lor firească, cele mai reprezentative opere începând cu icoanele din sec. al XVIII-lea, continuând cu reprezentanţi secolului al XIX-lea şi cei ai secolului al XX-lea.
Începuturile picturii de şevalet legate de numele unor pictori de origine străină sunt bine reprezentate în expoziţie cu lucrări semnate de Mihail Töpler (1780-1820), Anton Chladek (1794-1882), Niccolo Livaditti (1804-1860), Constantin David Rosenthal (1820-1851), artişti care alături de Constantin Lecca (1807-1887), Mişu Popp (1827-1892), Carol Popp de Szathmary (1812-1888), Henrik Trenk (1818-1892), au avut un rol important în dezvoltarea artelor plastice la începutul şi mijlocul secolului al XIX -lea.
Individualizarea modelului, primele încercări de investigaţie psihologică, abordarea portretului de grup, atenţia pentru elementul decorativ caracterizează începuturile portretisticii româneşti.
Îmbogăţirea tematică, diversificarea stilistică, atitudinea romantică sunt preocupări ale celor două personalităţi artistice reprezentative pentru secolul în care au trăit: Gheorghe Tăttărescu (1818-1894) şi Theodor Aman (1831-1891). Influenţa lui Theodor Aman asupra generaţiilor de pictori care se formează după 1864 (anul înfiinţării Şcolii româneşti de pictură din Bucureşti) este uriaşă.
Sculptura acestei perioade este reprezentată în expoziţie de Karl Storck (1826-1887).
Creaţia deschizătoare de noi drumuri în pictura românească modernă şi care a dat un caracter propriu, original şcolii noastre de pictură ocupă un loc important în expoziţia permanentă. Cei doi pictori români, Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Ioan Andreescu (1850-1882) prezenţi alături de confraţii francezi la Paris şi Barbizon, adoptă simultan cu aceştia noile principii ale plein-air-ismului.
Alături de lucrările celor doi mari artişti care au dat identitate şcolii româneşti de pictură sunt expuse lucrările unor artişti care s-au remarcat în perioada din jurul anului 1900: Cecilia Cutescu-Storck (1868-1896), Arthur Verona (1868-1946), Nicolae Vermont (1866-1932), G.D. Mirea (1852-1934), Sava Henţia (1844-1920).
Deşi puternica influenţă a lui Grigorescu era încă evidentă, în pictura începutului de secol XX, o nouă viziune picturală se statornicise, prin opera lui Ştefan Luchian (1858-1916), care a marcat evoluţia picturii româneşti susţinănd în arta sa un principiu important: sinceritatea totală a artistului în creaţia sa.
Sinteza cutezătoare între palpabil şi mister, între înţelesurile artei vechi româneşti şi cele ale picturii europene a secolului al XX-lea este realizată de pictorii Theodor Pallady (1871-1956) şi Gheorghe Petraşcu (1872-1949) care vor marca pictura interbelică.
Urmează lucrările unei pleiade de artişti a căror activitate umple prima jumătate a secolului al XX-lea. Este vorba de artiştii din perioada interbelică ale căror ţeluri erau cuprinderea lumii reale, a universului lăuntric dintr-o perspectivă specifică, promovarea unui mod de a înţelege specificitatea naţională: Nicolae Tonitza (1886-1940), Ştefan Dimitrescu (1886-1933), Francisc Şirato (1881-1953), Samuel Mutzner (1884-1956), Nicolae Dărăscu (1883-1950), Jean Al. Steriadi (1880-1956), Iosif Iser (1881-1958), Rodica Maniu (1890-1957), Camil Ressu (1880-1962).
Sculptura românească din aceeaşi perioadă urmează tradiţia şcolii naţionale de sculptură caracterizată prin construcţia solidă şi echilibrată a formei: Oscar Han (1891-1976), Dimitrie Paciurea (1873-1932), Boris Caragea (1906-1982), Gheroghe Anghel (1904-1966), Corneliu Medrea (1888-1964).
Cu generaţia ultimilor mari formatori de şcoală, Alexandru Ciucurencu (1903-1977) şi Corneliu Baba (1906-1997) pictura românească îşi redefineşte pe deplin un contur propriu.
Arta plastică contemporană este reprezentată în expoziţie de operele unor artişti reprezentativi pentru generaţiile din care au făcut parte: Ligia Macovei, George Apostu, Silvia Radu, Ovidiu Maitec, Horia Bernea, Ilie Boca, Marin Gherasim, Mihail Grecu, Vasile Grigore, Ion Pacea, Ion Musceleanu, Gheorghe Iliescu-Călineşti, Theodor Moraru, A.M. Agripa etc.
Oricât de departe s-ar afla, sub raportul interpretărilor sintactice, de modelul maeştrilor, artiştii care s-au format în ultimele decenii ale secolului al XX-lea poartă, într-un fel sau altul, semnul lecţiei preluate de la cei care le-au oferit modelul creaţiei lor. La rândul lor, mulţi dintre artiştii acestei perioade, au influenţat creaţia tinerilor.
Această continuitate, care este în fapt cea a unei atitudini etice faţă de artă, este una dintre cele mai importante trăsături ale artei plastice româneşti.
Expoziţia permanentă, indiferent de numărul pieselor expuse în etapele succesive amintite anterior, a avut în vedere prezentarea coerentă din punct de vedere cronologic şi artistic a celor mai valoroase piese din colecţia patrimonială.
La gândirea actualei expoziţii permanente s-a avut în vedere prezentarea evoluţiei artei româneşti, în limitele impuse de natura valorică şi cantitativă a materialului.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one